Despre iertare…

•15/01/2008 • Lasă un comentariu
Te trezesti somnoros intr-o marti dimineata. E destul de frig afara, asa ca decizi sa iti pui un fular. Mereu te-a incantat acel fular, pentru care ai asteptat atat timp sa-l poti purta. Ajungi in statia de autobuz care mereu e plina. Vine un autobuz ticist cu oameni ingramaditi. Veti fete mai mari, mai mici, intregi, partial, mai rosii, mai galbene, mai vesele, mai morocanoase. incerci sa urci si intr-un final reusesti sa devi o alta fata mai mica sau mai mare, intreaga sau partiala, mai rosie sau mai galbena, mai vesela sau mai morocanoasa. In „orgia totala” din autobuz cineva te calca pe picior si iti spune: „Iarta-ma!”…
Un sarut pe gat te face sa te trezesti din gandurile in care erai afundata. Pe o banca, in parc, cu 3 minute inainte auzisesi un cuplu certandu-se si construiai un scenariu plauzibil pentru cearta lor. Iubitul tau, vazand ca nu esti atenta, ti-a atras atentia intr-un mod cat mai frumos posibil. Ii raspunzi automat cu un sarut aproape indiferent, pentru a nu-ti pierde gandurile. Prea tarziu. Te-a trezit… Deja esti prinsa in realitate cand primesti un mesaj pe telefonul mobil. E fostul tau prieten care iti spune ca i-au facut placere orele pe care le-ai petrecut cu el seara trecuta. Te alinta si iti spune ca te vrea inapoi. Curios, prietenul tau vede si simte ca instantaneu ca cineva i-a retezat picioarele. Fara sa crezi ii spui „Iarta-ma!”
Adesea cerem iertare fara sa credem cu adevarat ca am gresit cu ceva. Fara sa dam socoteala mai intai noua pentru ce am facut. Fara sa ne gandim de doua ori inainte sa facem. O spunem automat fara remuscari, fara nicio implicare. „Iarta-ma!” Il convingi intr-un final pe cel caruia ii ceri iertare sa-i raspunda la fel de neimplicat „Te iert”. Asa si? Ce daca?
Durerea fizica nu o poti alina cu „Iarta-ma!” Cu atat mai putin pe cea sufleteasca. Cand ti se cere iertare pozezi intr-o postura de victima care prin „Te iert” cedezi putin din mila divina. Cand cersesti sau ceri iertare simti o usurare cand ti se spune „Te iert”.
Nu cumva suntem niste impostori ipocriti care urmarim confortul propriu obtinut printr-un simplu „Te iert”? Cum putem noi, oamenii, sa decidem daca gratiem sau nu pe cineva, daca iertam sau nu pe cei care intr-un fel sau altul ne-au intristat, ne-au facut uneori sa plangem, ne-au facut sa stam ingadurati un timp mai mare sau mai mic din viata noastra?
Pozam in Dumnezei, in Iisusi, in mai sfiinti decat Sfantul Petru pentru a ierta pe ceilalti.
Ii iertam pe altii, dar uitam sa ne iertam pe noi inainte de a cere iertare altora. Cautam, cersim, imploram iertare din egoism, pentru ca asa e bine, pentru a sterge cu buretele o greseala cu voie sau fara voie dar niciodata pentru ca suntem convinsi ca am gresit, pentru ca nu am stiut niciodata ce va urma.
Daca iertarea se poate acorda asa simplu de ce mai exista greseala? Sa ne putem erta sau impaca cu cei carora le gresim? Sa cautam vinovati, sa ne asumama greseli, sa dam vina pe altcineva? doar din cauza asta?